Cum se tratează rezistenţa la insulină?

Tratamentul rezistenţei la insulină porneşte de la un bun diagnostic, care să evalueze starea metabolică şi nutriţională a organismului. Diagnosticul clinic, de laborator şi bioimpedanţa sunt paşi importanţi în evaluare.

Evaluarea metabolismului glucidic este esenţială, ea presupunând uneori investigaţii specifice pentru a stabili cu acurateţe diagnosticul. Stadiul afectării acestui metabolism se reflectă în diagnosticul de hiperglicemie moderată a jeun (glicemie bazală modificată), normoglicemie, scăderea toleranţei la glucoză, sau diabet zaharat. Uneori, în anumite sindroame genetice de insulinorezistenţă, cauzate de disfuncţii ale sistemului imun, pot apărea, paradoxal, hipoglicemii.

Evaluarea metabolismului lipidic este pasul complementar, nivelele de trigliceride, HDL-colesterol şi LDL-colesterol, corelate cu date anamnestice privind stilul de viaţă şi afecţiunile asociate, fiind criterii importante ale evaluării.

Odata stablit sau exclus diagnosticul afecţiunilor în cadrul cărora rezistenţa la insulină poate avea un rol esenţial (obezitate viscerală, diabet zaharat tip 2, steatohepatită, ateroscleroză, sindrom de ovare polichistice), intervenţiile terapeutice cuprind:

-activitatea fizică adaptată patologiei;

-regimul alimentar. În cazul afecţiunilor cu insulinorezistenţă, asociate în multe cazuri cu exces adipos visceral, se indică o alimentaţie echilibrată în macronutrienţi, adaptată pentru scădere în greutate, cu restricţii lipidice specifice (grăsimi saturate şi grăsimi trans), cu restricţii ale glucidelor în funcţie de diagnostic, în general cu excluderea glucidelor concentrate (în special zahărul şi mierea de albine). Un bun nutriţionist va construi un plan nutriţional care să ţină cont de raportul ideal dintre glucide şi lipide în alimentaţie.

-tratamentul cu medicamente. Medicaţia utilizată în cazul afecţiunilor cu insulinorezistenţă cuprinde medicamente din categoria antidiabeticelor orale, principalul medicament indicat fiind metforminul (Siofor, Glucophage sau alte preparate de metformin). O altă clasă de medicamente, tiazolidindionele, care în prezent nu se indică de rutină în sindroamele de insulinorezistenţă, cuprinde pioglitazona (Actos). Terapia cu metformin este deosebit de importantă în cazul diabetului zaharat tip 2, şi trebuie întodeauna avută în vedere nu doar la pacienţii care nu necesită insulină pentru echilibrare glicemică, dar şi la pacienţii trataţi cu insulină, în asociere cu insulina. Dealtfel, în diabetul zaharat tip 2 se utilizează praguri speciale pentru definirea insulinorezistenţei la pacienţii aflaţi în tratament cu insulină, fie ca doză de insulină pe kilogram corp, fie ca cifră arbitrară (de multe ori, dozele totale zilnice peste 200 unităţi sunt un reper pentru afirmarea insulinorezistenţei). În sindromul de ovare polichistice, tratamentul cu metformin conduce la ameliorări semnificative ale manifestărilor clinice, şi, în particular, ale greutăţii, în asociere cu un plan nutriţional corect conceput.

<<< Ce este rezistenţa la insulină?

<<< Ce efecte are rezistenţa la insulină?

<<< Cum se diagnostichează rezistenţa la insulină?

Autor: Dr. Adrian Copcea ::: Copyright NutritionistCluj.Ro @2011 ::: publicat: 06/03/2011

REFERINŢE:
Medscape: Insulin resistance
MedicineNet Insulin resistance
Calculator HOMA-IR online
Protocol Springer pentru clampul hiperinsulinemic-euglicemic