trafic.ro ranking

trafic.ro Editorial: Pacientul român şi tandreţea sistemului de stat | Nutritionist Cluj

Editorial: Pacientul român şi tandreţea sistemului de stat

Vreau să vă povestesc o întâmplare din viaţa mea de om, devenit pentru o oră pacient de urgenţă în sistemul medical de stat. Totul se întâmpla acum mai puţin de o zi, pe 24 martie 2012, când, din cauza unor ameţeli survenite pe fondul unei viroze vechi de 3 săptămâni, am ajuns, într-o sâmbătă dimineaţă, să am nevoie de camerele de gardă din Cluj-Napoca. Doar începutul a fost bun, la ORL, pe Clinicilor, şi nu vreau să ignor acest episod de normalitate în această povestioară cu morală. Am mers la camera 18, pe care poate o ştiţi, unde m-a întâmpinat un medic rezident, foarte drăguţ, şi unde am beneficiat, rapid, de consultul medicului de gardă, care, politicos şi decent, după ce m-a examinat atent, mi-a explicat că este o neuronită vestibulară în cadrul rinofaringitei virale, mi-a dat un tratament, şi m-a întrumat şi către Neurologie. Până aici, totul în regulă. Începe bine, ca în legile lui Murphy.

Continuarea…Merg la Clinica de Neurologie Cluj-Napoca, în deal, unde ajung la camera de gardă, şi unde se derulează acest fapt din păcate banal şi divers pentru sistemul nostru medical de stat. Intru în camera de gardă, în prima încăpere în care aud zgomot, şi unde deduc că trebuie să fie personal medical. Bat la uşa, mi se deschide, şi spun în 3 cuvinte, cu bileţelul în mână, doamnei care mă întâmpină, că vin de la ORL, şi că aş vrea să mă vadă medicul de gardă. Doamna, foarte în silă, începe să-mi spună: „Treci pe băncuţă, dragule, şi aşteaptă”. Scurt şi la obiect. La care, fără să spun că sunt medic, îi replic instantaneu: „Aşa se vorbeşte în neurologie cu pacienţii? De politeţe aţi auzit? Sau cu toată lumea vă tutuiţi, aşa, din principiu?”. Doamna, pe care de data aceasta citesc, interesându-mă subiectul persoanei ei: „asistent medical Anca Rusu”, îmi replică direct: „Ce vrei? ţi-am zis să stai pe bancă şi să aştepţi”. La care, desigur, îmi continui ideea (având în vedere, îmi dau seama retrospectiv, că doamna nu cunoştea cuvântul „a tutui”), şi de această dată îi spun şi mai politicos, dacă vă puteţi închipui o maximă politeţe în condiţiile date (în care nu de plăcere m-am dus să o deranjez la locul ei de muncă): „Doamnă, eu vorbesc cu Dumneavoastră, vă respect meseria de asistentă, iar Dumneavoastră vorbiţi cu mine cu ‚tu’, asta v-am explicat. O să rezolv problema altfel, sunt medic şi voi lua legătura cu cine trebuie.”. „Doamna” asistentă Anca Rusu, un pic derutată dar nu foarte dezechilibrată de situaţie, începe să îmi spună că „şi fata ei e doctoriţă” (n-am înţeles ce trebuia să deduc din această idee, eventual că dacă se tutuieşte cu fiica ei ar trebui să se tutuiască şi cu mine), şi scapă, de această dată, şi o frază cu ‚Dumneavoastră’, Frază pe care desigur nu mai am răbdare să o ascult, dar la care, direct, întrerupând-o, îi replic „Aha, deci se poate să vorbiţi şi cu Dumneavoastră”, şi părăsesc locul. Stau 2 minute afară, desigur scârbit de episod, gândindu-mă dacă să mai aştept sau nu să intru la medicul de gardă, pe nume, în această zi, Dr. Codruţa Bârle. Faptul ar necesita trecerea, din nou, prin „triajul” asigurat de acea asistentă „binevoitoare” cu nume pe ecuson. Decid totuşi să nu mai intru, şi amân pentru luni, fiind, sper, ceva ce pot rezolva şi la un cabinet privat, în care să am, de exemplu, dreptul să fiu tratat fără să fiu umilit, aşa, din principiu. Iată un triaj eficient la stat, în care pacientul cu bilet către medicul de gardă nu mai ajunge la medicul de gardă…

Ca să nu creadă cineva că vorbesc maliţios şi mă refer la excepţii, acesta este al 2-lea episod recent în care mă confrunt cu minunatele camere de gardă din Cluj-Napoca de la spitalele de stat. Am păţit-o mai rău acum 2 luni când băieţelul meu de 1 an şi 8 luni a suferit o laringită ce ne-a speriat îngrozitor, şi pentru care, la îndemnul pediatrei noastre, ne-am adresat de urgenţă, duşi de Ambulanţă, camerei de gardă de la Pediatrie I (cea de pe Moţilor). Umilinţa acolo nu a mai fost doar din partea brancardierului (cel ce te repede înainte de a veni doctorul, făcând armată cu privire la linia imaginară de care trebuie sau nu trebuie să treci în camera de gardă, la cămăruţa de 1 metru pătrat în care te ejectează până la noi ordine, şi de unde, dacă bagi un cap să vezi de ce plânge în hohote copilul tău, eşti repezit ca ultimul om cu vorba: „v-am spus să aşteptaţi, nu mai băgaţi capul, vă chem eu” (de apreciat totuşi că nu m-a încuiat cu cheia?). Şi nu a fost umilinţa supremă nici în ora minunată, petrecută după cum sper sa nu aveţi ocazia vreodată: ţinând masca de oxigen pe micuţul meu, timp în care brancardierul căruia să îi zic eufemistic ‚nezâmbitor’ şi încă un colectiv de 3-4 oameni cu halate se distrau în faţa unui calculator, şi, din discuţiile prinse cu un auz foarte bun pe care îl am (ei fiind departe…), povesteau de siluetă şi de sonerii de telefon. Umilinţa a fost alta. După această oră tristă a venit şi doctoriţa de gardă, -nu îi menţionez numele- motiv mare de bucurie pentru mine că am cu cine să vorbesc, eu fiind practic în imposibilitatea de a mă deplasa (la urgenţe se stă cu copilul în pat, şi nu te poţi deplasa, dacă n-ai norocul să treacă cineva pe acolo eşti pur şi simplu singur cu gândurile tale…). Ajunsă la patul nostru, doctoriţa îmi ascultă povestea, după care îmi transmite şi ea gândurile ei. Nu foarte precise cu privire la ce trebuie să fac cu bietul băieţel, nu la ce urmează să se întâmple cu el, la câte ore sunt de aşteptat, ce e de aşteptat…Doamna doctor s-a gândit la cu totul altceva, şi anume, printre referirile la caz, destul de seci, dar cât de cât relevante pentru mine în postura de medic, s-a gândit să îmi dea o lecţie de pediatrie, aşa, pe un ton de mentor versus ucenic slab dotat intelectual, şi cu o postură foarte „de sus” şi totuşi cu minim contact vizual…: „domnule doctor, acest simptom se numeşte stridor”. Desigur, eu ca tată, îi descrisesem simptomele copilului, aşa cum am reuşit, mimând zgomotul tusei, şi crezând că poate o ajută pe ea ca ea să mă ajute pe mine. Când colo, povestea mea a ajutat-o doar să îmi dea mini-cursuri de pediatrie, şi tot n-am prins-o, în viteza ei de deplasare de după lecţia la minut, să îmi spună ce urmează cu copilul meu. Episodul s-a finalizat cu o internare la Pedi I, unde doctoriţa de gardă a fost foarte drăguţă şi caldă, asistentele de salon au fost drăguţe, doctoriţa de salon la fel de drăguţă, şi unde, desigur, mititelul s-a făcut bine, cu perfuzii cu corticoid, aerosoli cu adrenalină, şi ce a mai fost nevoie, şi mulţumesc din suflet că cei de la salon ne-au făcut să ne simţim oameni. Se întâmpla într-o duminică…

Aşadar, am fost pacient de două ori în două luni la stat, o dată menţionând că sunt medic, şi primind lecţii de medicină de la o doctoriţă mai în vârstă ca mine, şi o dată nemenţionând că sunt medic, şi primind o umilinţă de serie în postură de pacient simplu cu bileţel în mână, de la o asistentă.

Nu o scriu pentru a crea vreun mic val, ci doar pentru a vă povesti din realitatea medicului-pacient ghinionist, dacă cumva aceste întâmplări sunt nişte mici excepţii într-un ocean de normalitate din spitalele de stat…

Ştiu că aveţi cu toţii poveşti asemănătoare, şi cu toţii suntem afectaţi de sistemul de sănătate, cu toată tragedia materială a acestui sistem, dar mai ales cu toţii am aştepta măcar să nu fim umiliţi de hibele umane ale sistemului, care ar putea face, măcar, ca vizitele simple la urgenţă să nu fie o umilinţă. Nu generalizez, dar pentru mine, care am îndurat 2 episoade neplăcute (nu grave, ci doar neplăcute) la 2 vizite nedorite acasă la sistemul de stat, mă gândesc că ar fi culmea ghinionului să fi fost întâmpinat în urgenţă de singurele câteva persoane neplăcute din sistemul medical clujean. Şi cum, în Cluj-Napoca, nu prea putem alege când să ne îmbolnăvim şi când, ajungem efectiv nu la ajutorul lor, ci, mai mult, din păcate, la mâna lor…

Ştiu şi că nu se va schimba nimic, dar ceva îmi spune că am tot dreptul să mă exprim pe pagina mea de Internet, şi să sper că măcar această asistentă Anca Rusu de la neurologie, va învăţa cuvântul „a tutui”, sau doctoriţa de gardă va învăţa că atunci când eşti medic cu copil bolnav, mai mult te interesează să se facă copilul bine decât să primeşti lecţii de medicină.

Va doresc o duminică plăcută, în care să nu aveţi nevoie de camerele de gardă de la stat, măcar pentru a nu vă simţi umiliţi doar pentru simplul motiv că v-aţi îmbolnavit…

-va urma-



FORUM SI COMENTARII (nu necesita inregistrare)

top
free counters